Inmormantarea, cunoscuta si sub denumirea de inhumare, este o metoda de dispozitie finala prin care un cadavru este plasat in pamant, uneori cu obiecte. Acest lucru se realizeaza de obicei prin excavarea unei gropi sau a unui sant, plasarea defunctului si a obiectelor in ea si acoperirea acesteia. O inmormantare este o ceremonie care insoteste dispozitia finala.

Oamenii si-au ingropat mortii de la putin timp dupa originea speciei Inmormantarea este adesea vazuta ca indicand respectul pentru cei morti. A fost folosit pentru a preveni mirosul de degradare, pentru a oferi membrilor familiei inchidere si pentru a-i impiedica sa asiste la descompunerea celor dragi, iar in multe culturi a fost vazut ca un pas necesar pentru ca decedatul sa intre in viata de apoi.

Metodele de inmormantare pot fi puternic ritualizate si pot include inmormantarea naturala (numita uneori „inmormantare verde”); imbalsamare sau mumificare; si utilizarea de containere pentru morti, cum ar fi giulgii, sicrie, captuseli de mormant si bolti de inmormantare, toate acestea putand intarzia descompunerea cadavrului.

Uneori, obiectele sau bunurile funerare sunt ingropate impreuna cu cadavrul, care poate fi imbracat in haine fanteziste sau ceremoniale. In functie de cultura, modul in care este pozitionat corpul poate avea o mare semnificatie. Pe Osiris.ro se pot gasi mai multe detalii despre inmormantarile din prezent.

Locatia inmormantarii poate fi determinata luand in considerare preocuparile legate de sanatate si salubritate, preocuparile religioase si practicile culturale. Unele culturi tin mortii aproape pentru a oferi indrumare celor vii, in timp ce altele ii „alunga” prin amplasarea locurilor de inmormantare la distanta de zonele locuite. Unele religii consacra teren special pentru ingroparea mortilor, iar unele familii construiesc cimitire private de familie.

Cele mai multe culturi moderne documenteaza locatia mormintelor cu pietre funerare, care poate fi inscriptionat cu informatii si omagii aduse defunctului. Cu toate acestea, unele persoane sunt ingropate in morminte anonime sau secrete din diverse motive. Uneori, mai multe cadavre sunt ingropate intr-un singur mormant fie prin alegere (ca in cazul cuplurilor casatorite), din cauza preocuparilor legate de spatiu, fie in cazul gropilor comune ca o modalitate de a face fata mai multor cadavre simultan.

Alternativele la inmormantare includ incinerarea (si inhumarea ulterioara), inmormantarea pe mare si crioconservarea. Unele culturi umane pot ingropa ramasitele animalelor iubite. Oamenii nu sunt singura specie care isi ingroapa mortii; practica a fost observata la cimpanzei, elefanti si, eventual, caini.

Inmormantarea intentionata, in special cu bunuri funerare, poate fi una dintre cele mai timpurii forme detectabile de practica religioasa, deoarece, asa cum sugereaza Philip Lieberman, poate semnifica o „preocupare pentru morti care transcende viata de zi cu zi”.

Dovezile sugereaza ca oamenii de Neanderthal au fost prima specie umana care a practicat comportamentul de inmormantare si si-a ingropat intentionat mortii, facand acest lucru in morminte putin adanci, impreuna cu unelte de piatra si oase de animale.  Situri exemplificative includ Shanidar in Irak, Pestera Kebara in Israel si Krapina in Croatia. Unii savanti, totusi, sustin ca aceste corpuri ar fi putut fi eliminate pentrumotive laice.

Desi exista o dezbatere in desfasurare cu privire la fiabilitatea metodei de datare, unii cercetatori cred ca cea mai veche inmormantare umana dateaza de 100.000 de ani. Ramasitele scheletice umane patate cu ocru rosu au fost descoperite in pestera Skhul din Qafzeh, Israel. La fata locului au fost prezente o varietate de bunuri funerare, inclusiv mandibula unui mistret in bratele unuia dintre schelete.

In Egiptul antic, obiceiurile s-au dezvoltat in perioada predinastica. Mormintele rotunde cu o singura oala au fost folosite in perioada Badarian (4400-3800 i.Hr.), continuand traditia culturilor Omari si Maadi.

Cimitirele preistorice sunt denumite cu termenul mai neutru camp funerar. Ele sunt una dintre principalele surse de informatii despre culturile preistorice, iar numeroasele culturi arheologice sunt definite de obiceiurile lor de inmormantare, cum ar fi cultura Urnfield din epoca europeana a bronzului.

In timpul Evului Mediu timpuriu, redeschiderea mormintelor si manipularea cadavrelor sau artefactelor continute in ele a fost un fenomen larg raspandit si o parte comuna a cursului de viata al cimitirelor medievale timpurii din Europa de Vest si Centrala. Redeschiderea mormintelor mobilate sau recente a avut loc in zona extinsa a inmormantarii mobilate in stil mormant european, in special din secolele al V-lea pana in secolele al VIII-lea d.Hr., care cuprindea regiunile din Romania, Ungaria, Republica Ceha, Slovacia., Elvetia, Austria, Germania, theTarile de Jos, Franta si sud-estul Angliei.

Dupa moarte, un corp se va degrada. Inmormantarea nu este neaparat o cerinta de sanatate publica. Contrar intelepciunii conventionale, OMS sfatuieste ca numai cadavrele purtatoare de o boala infectioasa necesita strict inmormantare.

Practicile inmormantarii umane sunt manifestarea dorintei umane de a demonstra „respect pentru morti”.

Respect pentru resturile fizice. Daca sunt lasati intinsi pe pamant, groaparii pot manca cadavrul, considerat lipsit de respect fata de decedat in multe (dar nu in toate) culturile. In Tibet, inmormantarile pe cer incurajeaza in mod deliberat eliminarea ramasitelor umane in interesul de a le returna naturii, la fel ca in zoroastrism, unde inmormantarea si incinerarea erau adesea considerate impure (deoarece ramasitele umane sunt poluate, in timp ce pamantul si focul sunt sacre).

Inmormantarea poate fi vazuta ca o incercare de a inchide familia si prietenii defunctului. Psihologii din unele cartiere iudeo-crestine de vest, precum si industria funerara din SUA, sustin ca prin ingroparea unui cadavru departe de vedere, durerea de a pierde o persoana iubita poate fi atenuata.